VIAŢA VEŞNICĂ
Concordanţa Strong’s dă pentru veşnic = “fără sfârşit, nu încetează niciodată, veşnic”. Este “darul lui Dumnezeu” (Romani 6:23, Efeseni 2:8). Este darul lui Dumnezeu, nu al omului, al pastorului, al misionarului sau al bisericii. Şi pentru că este al lui Dumezeu, trebuie să vii la El să-l primeşti! Nu poţi plăti pentru acesta: este un dar şi este numit chiar “darul fără plată” (Romani 5:15, 16, 18). Nu poate fi meritat, ci numai prin credinţă în Hristos poţi primi acest dar gratuit. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9) Deoarece mântuirea (viaţa veşnică) este un dar gratuit, oricine îl poate primi, în acest fel numai Dumnezeu, care dă acest dar, poate primi lauda. Dacă am câştiga-o, atunci am putea să ne lăudăm cu cât de buni suntem şi cât de merituoşi, lucru care ar fi un păcat al mândriei: “Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”
Trupul creştinului va muri şi va fi înviat la înviere, dar sufletul şi duhul sunt mântuite în clipa în care s-a încrezut în Hristos şi “în veac nu vor pieri” (Ioan 10:28). Nu suntem în perioada de probă, aşteptând să primim viaţa veşnică după ce murim, ci cei mântuiţi “au viaţa veşnică” (Ioan 3:16 şi multe alte versete), care este primită în momentul în care te încrezi în Hristos. “Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24) Cei mântuiţi au deja viaţa veşnică! Nu va avea viaţă veşnică, ci “are”, nu va trece, “ci a trecut din moarte la viaţă.” Multe astfel de versete spun că bărbatul sau femeia care s-a încrezut în Hristos este “mântuit/ă” (timpul trecut). “Dar Isus a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.” (Luca 7:50). “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu:” (Efeseni 2:8, vezi şi Ioan 3:16, I Corinteni 1:18, II Timotei 1:9, Tit 3:5 şi alte versete.)
În Matei 24:13, Hristos a spus: “Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.” Aceasta s-a spus acelora care vor trăi în timpul Necazului cel Mare. Cuvântul “sfârşit” din acest verset nu se referă la sfârşitul vieţii acestuia ci la “sfârşitului veacului acestuia” (Vezi Matei 24:3 şi versetele 6 şi 14). Aceeaşi expresie mai este folosită de două ori în Evanghelii şi se referă tot la sfârşitul acestor vremuri, nu la sfârşitul vieţii cuiva. (Matei 10:22-23, Marcu 13:4-20). Dacă s-ar referi la sfârşitul vieţii cuiva, atunci s-ar putea spune că ar trebui să fim buni până vom muri, dar se referă la aceia care vor crede şi vor primi mântuirea către sfârşitul Necazului cel Mare, când Îl vor vedea pe Isus venind înapoi la sfârşitul acestui veac. “În ziua aceea, voi căuta să nimicesc toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului [bătălia de la Armaghedon, sfârşitul acestui veac]. Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut.” (Zaharia 12:9-10) “Şi dacă-l va întreba cineva: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?”, el va răspunde: „În casa celor ce mă iubeau le-am primit.” (Zaharia 13:6) “O parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit:” (Romani 11:25-26)
Hristos vrea ca ai Săi să “ştie” că sunt mântuiţi. “Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică.” (I Ioan 5:11-13) După moarte este prea târziu să vezi dacă eşti mântuit sau nu! “Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi”. (II Corinteni 13:5, vezi şi II Petru 1:10, vezi MÂNTUIREA)
Se poate pierde mântuirea? Un om înţelept a zis “Depinde de cum ai fost mântuit.” Dacă un om a fost mântuit prin bunătatea acestuia, atunci când va păcătui va deveni nevrednic şi astfel o va pierde. Dar dacă a fost mântuit prin har (ceva ce nu merităm) atunci este deja nevrednic chiar înainte de a păcătui din nou. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). Din fericire, nu noi păstrăm mântuirea noastră, căci majoritatea dintre noi nu reuşim nici măcar să nu depăşim limita de viteză. “Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea…” (I Petru 1:5). Ce păcat ar trebui înfăptuit pentru ca cineva să piardă mântuirea – adulterul sau crima? Împăratul David le-a înfăptuit pe amândouă (II Samuel 11:1-17) şi nu şi-a pierdut mântuirea. Noi nu credem că o persoană poate să fie mântuită şi după aceea să păcătuiască după bunul plac şi să nu păţească nimic. Noi credem că Dumnezeu corectează pe cei ce păcătuiesc “Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte…” (Evrei 12:6-10). Ziua cea mai rea din viaţa împăratului David a fost aceea în care a căzut în păcat, deoarece păcatul a avut multe consecinţe! (II Samuel 12: 1-15) Mântuirea este veşnică, după cum implică denumirea “viaţă veşnică”. Hristos a spus: “Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10:28-30)
Învăţătura care spune că cel care este mântuit are viaţă veşnică nu face ca acea persoană să meargă şi să păcătuiască, ci ajută ca cei pierduţi să fie mântuiţi! Atâta timp cât aceştia văd mântuirea ca pe un lucru care îl pot pierde, aceştia vor continua să creadă că depinde de ei, de aceea ei trebuie să lucreze pentru mântuire. Astfel, ei spun că Dumnezeu a făcut partea Lui şi eu am făcut “partea mea”. De fapt, aceştia cred că Dumnezeu i-a mântuit pentru o clipă şi pentru restul vieţii lor (30, 40 sau 50 de ani) ei au fost buni şi astfel şi-au păstrat mântuirea. Asta este lăudăroşie, mândrie, păcat şi aceştia se încred totuşi în ei pentru mântuire “Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9)
Oamenii se-ntreabă câteodată despre cei care încetează să trăiască pentru Domnul, dar Biblia spune că: “Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.” (I Ioan 2:19 şi Evrei 12:8) Iuda Iscarioteanul nu şi-a pierdut mântuirea – nu a avut-o niciodată! (Vezi Ioan 6: 64-71) Despre cei mântuiţi, Isus a spus “Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri…” (Ioan 10:28). În Ziua Judecăţii, Hristos va spune celor pierduţi “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine...”. Cei mântuiţi “în veac nu vor pieri”, iar cei pierduţi nu au fost “niciodată” mântuiţi.
“Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har.” (Galateni 5:4) Cuvântul “căzut” din versetul acesta are în limba greacă diferite senuri şi acelaşi cuvânt este tradus “a rămas fără putere” în Romani 9:6 şi “pieri” în I Corinteni 13:8. În orice caz, este clar în versetul mai sus menţionat că nu este vorba de nici un păcat comis, ci că acea persoană încearcă să fie justificată prin păzirea legii, astfel, acea persoană a eşuat în obţinerea harului lui Dumnezeu, deoarece acesta nu este dat prin “lege”, ci prin credinţă. Sunt şi alte versete în care s-au poticnit oamenii, dar versetele principale sunt Evrei 6:4-6 “Căci cei ce au fost luminaţi odată – şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă…”. Pasajul acesta este scris acelora care continuau să revină asupra învăţăturilor de bază cu privire la mântuire. De aceea apostolul Pavel a spus în versetul 1: “De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos…”. Acestea sunt principii bune, dar nu este nevoie să revii asupra lor pentru cei ce sunt deja mântuiţi; mai degrabă dorea ca ei să crească, “să mergem spre cele desăvârşite…”. Şi le-a mai spus şi “fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică.” Nu erau învăţăturile acestea importante? Ba da, chiar Pavel a spus că dacă Dumnezeu va îngădui (versetul 3) va reveni asupra acestora, dar ce rost are să tot explici cum să fii mântuit dacă eşti deja mântuit? De aceea a spus Pavel că “dacă” cineva ar pierde mântuirea, ar fi “cu neputinţă” să o primească din nou, deci nu ar fi de niciun folos să-i spunem din nou cum să fie mântuit. Aici se vorbeşte ipotetic pentru a încerca să se facă înţeles faptul că dacă s-ar putea pierde mântuirea, nu s-ar putea câştiga înapoi, deci care este rostul să le spui din nou cum să fie mântuiţi? Trebuie precizat că cei ce cred că poţi să-ţi pierzi mântuirea cred de asemenea că o poţi câştiga din nou, dar versetul spune clar că este “cu neputinţă” să se întâmple asta! În Biblie nu a fost nimeni mântuit de două ori şi nici nu a pierdut mântuirea!
Nici nu pot fi siguri de mântuire dacă se îngrijorează din pricina păcatelor înfăptuite; probabil că Dumnezeu S-a săturat să-i tot ierte. Cei care au viaţă veşnică nu fac fapte bune pentru a căştiga sau pentru a păstra mântuirea, ci fac aceste lucruri bune pentru că sunt mântuiţi, le fac dintr-o inimă plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care i-a mântuit. Atunci când sunt ispitiţi să păcătuiască, îşi dau seama că Dumnezeu corectează pe copii Săi! De multe ori nu am ascultat pe tatăl meu, dar el niciodată nu a deschis uşa ca să mă arunce afară din casă şi să zică “Tu nu mai eşti copilul meu.” Chiar trebuie să credem că Tatăl nostru cel ceresc ne iubeşte mai puţin decât tatăl nostru pământesc? “Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.” (Ioan 6:37-39. Vezi şi II Timotei 1:12, Psalm 37:28, Romani 6:23, 8:29-30, 11:29, Evrei 10:4, 13:5, Ioan 10:29, Efeseni 1:13-14, Romani 8:35-39 şi Ioan 15:16.)
Concordanţa Strong’s dă pentru veşnic = “fără sfârşit, nu încetează niciodată, veşnic”. Este “darul lui Dumnezeu” (Romani 6:23, Efeseni 2:8). Este darul lui Dumnezeu, nu al omului, al pastorului, al misionarului sau al bisericii. Şi pentru că este al lui Dumezeu, trebuie să vii la El să-l primeşti! Nu poţi plăti pentru acesta: este un dar şi este numit chiar “darul fără plată” (Romani 5:15, 16, 18). Nu poate fi meritat, ci numai prin credinţă în Hristos poţi primi acest dar gratuit. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9) Deoarece mântuirea (viaţa veşnică) este un dar gratuit, oricine îl poate primi, în acest fel numai Dumnezeu, care dă acest dar, poate primi lauda. Dacă am câştiga-o, atunci am putea să ne lăudăm cu cât de buni suntem şi cât de merituoşi, lucru care ar fi un păcat al mândriei: “Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”
Trupul creştinului va muri şi va fi înviat la înviere, dar sufletul şi duhul sunt mântuite în clipa în care s-a încrezut în Hristos şi “în veac nu vor pieri” (Ioan 10:28). Nu suntem în perioada de probă, aşteptând să primim viaţa veşnică după ce murim, ci cei mântuiţi “au viaţa veşnică” (Ioan 3:16 şi multe alte versete), care este primită în momentul în care te încrezi în Hristos. “Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24) Cei mântuiţi au deja viaţa veşnică! Nu va avea viaţă veşnică, ci “are”, nu va trece, “ci a trecut din moarte la viaţă.” Multe astfel de versete spun că bărbatul sau femeia care s-a încrezut în Hristos este “mântuit/ă” (timpul trecut). “Dar Isus a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.” (Luca 7:50). “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu:” (Efeseni 2:8, vezi şi Ioan 3:16, I Corinteni 1:18, II Timotei 1:9, Tit 3:5 şi alte versete.)
În Matei 24:13, Hristos a spus: “Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.” Aceasta s-a spus acelora care vor trăi în timpul Necazului cel Mare. Cuvântul “sfârşit” din acest verset nu se referă la sfârşitul vieţii acestuia ci la “sfârşitului veacului acestuia” (Vezi Matei 24:3 şi versetele 6 şi 14). Aceeaşi expresie mai este folosită de două ori în Evanghelii şi se referă tot la sfârşitul acestor vremuri, nu la sfârşitul vieţii cuiva. (Matei 10:22-23, Marcu 13:4-20). Dacă s-ar referi la sfârşitul vieţii cuiva, atunci s-ar putea spune că ar trebui să fim buni până vom muri, dar se referă la aceia care vor crede şi vor primi mântuirea către sfârşitul Necazului cel Mare, când Îl vor vedea pe Isus venind înapoi la sfârşitul acestui veac. “În ziua aceea, voi căuta să nimicesc toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului [bătălia de la Armaghedon, sfârşitul acestui veac]. Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut.” (Zaharia 12:9-10) “Şi dacă-l va întreba cineva: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?”, el va răspunde: „În casa celor ce mă iubeau le-am primit.” (Zaharia 13:6) “O parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit:” (Romani 11:25-26)
Hristos vrea ca ai Săi să “ştie” că sunt mântuiţi. “Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică.” (I Ioan 5:11-13) După moarte este prea târziu să vezi dacă eşti mântuit sau nu! “Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi”. (II Corinteni 13:5, vezi şi II Petru 1:10, vezi MÂNTUIREA)
Se poate pierde mântuirea? Un om înţelept a zis “Depinde de cum ai fost mântuit.” Dacă un om a fost mântuit prin bunătatea acestuia, atunci când va păcătui va deveni nevrednic şi astfel o va pierde. Dar dacă a fost mântuit prin har (ceva ce nu merităm) atunci este deja nevrednic chiar înainte de a păcătui din nou. “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). Din fericire, nu noi păstrăm mântuirea noastră, căci majoritatea dintre noi nu reuşim nici măcar să nu depăşim limita de viteză. “Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea…” (I Petru 1:5). Ce păcat ar trebui înfăptuit pentru ca cineva să piardă mântuirea – adulterul sau crima? Împăratul David le-a înfăptuit pe amândouă (II Samuel 11:1-17) şi nu şi-a pierdut mântuirea. Noi nu credem că o persoană poate să fie mântuită şi după aceea să păcătuiască după bunul plac şi să nu păţească nimic. Noi credem că Dumnezeu corectează pe cei ce păcătuiesc “Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte…” (Evrei 12:6-10). Ziua cea mai rea din viaţa împăratului David a fost aceea în care a căzut în păcat, deoarece păcatul a avut multe consecinţe! (II Samuel 12: 1-15) Mântuirea este veşnică, după cum implică denumirea “viaţă veşnică”. Hristos a spus: “Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10:28-30)
Învăţătura care spune că cel care este mântuit are viaţă veşnică nu face ca acea persoană să meargă şi să păcătuiască, ci ajută ca cei pierduţi să fie mântuiţi! Atâta timp cât aceştia văd mântuirea ca pe un lucru care îl pot pierde, aceştia vor continua să creadă că depinde de ei, de aceea ei trebuie să lucreze pentru mântuire. Astfel, ei spun că Dumnezeu a făcut partea Lui şi eu am făcut “partea mea”. De fapt, aceştia cred că Dumnezeu i-a mântuit pentru o clipă şi pentru restul vieţii lor (30, 40 sau 50 de ani) ei au fost buni şi astfel şi-au păstrat mântuirea. Asta este lăudăroşie, mândrie, păcat şi aceştia se încred totuşi în ei pentru mântuire “Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9)
Oamenii se-ntreabă câteodată despre cei care încetează să trăiască pentru Domnul, dar Biblia spune că: “Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.” (I Ioan 2:19 şi Evrei 12:8) Iuda Iscarioteanul nu şi-a pierdut mântuirea – nu a avut-o niciodată! (Vezi Ioan 6: 64-71) Despre cei mântuiţi, Isus a spus “Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri…” (Ioan 10:28). În Ziua Judecăţii, Hristos va spune celor pierduţi “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine...”. Cei mântuiţi “în veac nu vor pieri”, iar cei pierduţi nu au fost “niciodată” mântuiţi.
“Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har.” (Galateni 5:4) Cuvântul “căzut” din versetul acesta are în limba greacă diferite senuri şi acelaşi cuvânt este tradus “a rămas fără putere” în Romani 9:6 şi “pieri” în I Corinteni 13:8. În orice caz, este clar în versetul mai sus menţionat că nu este vorba de nici un păcat comis, ci că acea persoană încearcă să fie justificată prin păzirea legii, astfel, acea persoană a eşuat în obţinerea harului lui Dumnezeu, deoarece acesta nu este dat prin “lege”, ci prin credinţă. Sunt şi alte versete în care s-au poticnit oamenii, dar versetele principale sunt Evrei 6:4-6 “Căci cei ce au fost luminaţi odată – şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă…”. Pasajul acesta este scris acelora care continuau să revină asupra învăţăturilor de bază cu privire la mântuire. De aceea apostolul Pavel a spus în versetul 1: “De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos…”. Acestea sunt principii bune, dar nu este nevoie să revii asupra lor pentru cei ce sunt deja mântuiţi; mai degrabă dorea ca ei să crească, “să mergem spre cele desăvârşite…”. Şi le-a mai spus şi “fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică.” Nu erau învăţăturile acestea importante? Ba da, chiar Pavel a spus că dacă Dumnezeu va îngădui (versetul 3) va reveni asupra acestora, dar ce rost are să tot explici cum să fii mântuit dacă eşti deja mântuit? De aceea a spus Pavel că “dacă” cineva ar pierde mântuirea, ar fi “cu neputinţă” să o primească din nou, deci nu ar fi de niciun folos să-i spunem din nou cum să fie mântuit. Aici se vorbeşte ipotetic pentru a încerca să se facă înţeles faptul că dacă s-ar putea pierde mântuirea, nu s-ar putea câştiga înapoi, deci care este rostul să le spui din nou cum să fie mântuiţi? Trebuie precizat că cei ce cred că poţi să-ţi pierzi mântuirea cred de asemenea că o poţi câştiga din nou, dar versetul spune clar că este “cu neputinţă” să se întâmple asta! În Biblie nu a fost nimeni mântuit de două ori şi nici nu a pierdut mântuirea!
Nici nu pot fi siguri de mântuire dacă se îngrijorează din pricina păcatelor înfăptuite; probabil că Dumnezeu S-a săturat să-i tot ierte. Cei care au viaţă veşnică nu fac fapte bune pentru a căştiga sau pentru a păstra mântuirea, ci fac aceste lucruri bune pentru că sunt mântuiţi, le fac dintr-o inimă plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care i-a mântuit. Atunci când sunt ispitiţi să păcătuiască, îşi dau seama că Dumnezeu corectează pe copii Săi! De multe ori nu am ascultat pe tatăl meu, dar el niciodată nu a deschis uşa ca să mă arunce afară din casă şi să zică “Tu nu mai eşti copilul meu.” Chiar trebuie să credem că Tatăl nostru cel ceresc ne iubeşte mai puţin decât tatăl nostru pământesc? “Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.” (Ioan 6:37-39. Vezi şi II Timotei 1:12, Psalm 37:28, Romani 6:23, 8:29-30, 11:29, Evrei 10:4, 13:5, Ioan 10:29, Efeseni 1:13-14, Romani 8:35-39 şi Ioan 15:16.)