PREDESTINAREA
Strong’s spune: “a predetermina, a decide dinainte”. Predestinarea în Biblie este datorată ştiinţei mai dinainte a lui Dumnezeu “Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său…” (Romani 8:29). Dumnezeu ştie ce se va întâmpla (preştiinţa) şi pe baza aceasta El declară ce va fi, inclusiv care sunt cei ce vor fi mântuiţi. Asta nu înseamnă că El îi face pe oameni să fie mântuiţi sau că vrea ca unii să meargă în iad, ci pur şi simplu cunoaşte viitorul. Aşa cum noi avem memorie, tot aşa Dumnezeu are cunoştinţă de ce se va întâmpla, de aceea este capabil să spună dinainte cine va fi mântuit. (I Petru 1:2, Faptele Apostolilor 2:23, vezi PREŞTIINŢA).
Ştim că doar “puţini” vor fi mântuiţi (Matei 7:13-14), dar noi toţi am fost născuţi cu şansa de a fi mântuiţi. Unii cred că majoritatea celor născuţi în lumea aceasta n-ar putea fi niciodată mântuiţi. Cei ce cred aceasta sunt numiţi Hiper Calvinişti, chiar dacă ei susţin a fi doar Calvinişti, numiţi aşa după unul dintre personajele istorice ale bisericii. După colegiul biblic, am fost pe durata unui semestru la un seminar ai cărui profesori ţineau credinţa aceasta, deci înţeleg credinţa aceasta, despre care auzisem deseori. Numele acesta, “Calvinist”, este dat câteodată unei persoane care crede că cei mântuiţi au “viaţa veşnică” din clipa mântuirii, după cum spune şi Biblia. (Vezi VIAŢA VEŞNICĂ) Problema este că numele acesta poate însemna diferite lucruri şi poate produce confuzie, dacă se merge doar după nume. Mai bine să ne uităm la credinţele pe care le propagă aceştia. Unii spun că dacă nu eşti Calvinist atunci eşti Arminian, numit aşa după un alt om din istoria bisericii, care credea că atunci când păcătuieşti după mântuire, Dumnezeu va renega promisiunea vieţii veşnice. Nu ar trebui să ne numim ucenici ai niciunui om, noi suntem numiţi creştini în Biblie, ucenici ai lui Isus Hristos (Faptele Apostolilor 11:26). Din când în când, cineva zice: “Dar ştiai că în trecut au fost oameni buni care au crezut asta?” Da, şi în trecut (ca şi astăzi) au fost mai mulţi oameni buni care nu au crezut asta!
Aceia pe care i-am cunoscut şi erau Hiper Calvinişti au fost creştini buni în cea mai mare parte, dar erezia are un preţ. Acesta nu este doar un argument teologic cu privire la cine are şi cine nu are dreptate, credinţa aceasta a afectat foarte mult câştigarea de suflete şi a dezbinat şi separat multe colegii biblice. Hiper Calvinismul are cinci puncte principale, care sunt schiţate în engleză ca şi T-U-L-I-P.
“T”
Total depravity – depravare totală. Ei cred că omul este atât de depravat de către firea păcătoasă încât nu poate şi nici nu vrea să aleagă să fie mântuit. Oricum, chiar dacă omul este corupt de păcat, totuşi nu este robot, ci are “voinţa” să aleagă ce este drept, chiar dacă nu are puterea să împlinească, dar Dumnezeu are puterea să mântuiască atunci când Îl alegem pe Fiul Său. Aceştia deseori citează Romani 7:18: “Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească”, dar omit restul versetului, care spune: “pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.” I Timotei 2:3-4 spune: “Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” II Petru 3:9: “Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” Să spui că voia lui Dumnezeu ca toţi să fie mântuiţi nu este la fel de tare ca voia Lui ca cei aleşi să fie mântuiţi, când, în conformitate cu ei, depinde numai de voia lui Dumnezeu, asta de fapt L-ar face pe Dumnezeu să fie frustrat! Suveranitatea lui Dumnezeu nu ar trebui privită ca totul sau nimic. Ar fi mai bine spus că, în suveranitatea Lui, El a ales ca omul să aibă voinţă liberă. Un verset bun despre suveranitatea lui Dumnezeu este Romani 8:28 “De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele…”, numai că promisiunea aceasta are o condiţie: “celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.”
Omul este păcătos, dar asta nu înseamnă că nu ar putea alege să fie mântuit, ci numai că el are nevoie să fie mântuit. Dumnezeu vrea ca toţi păcătoşii să se pocăiască şi “porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Faptele Apostolilor 17:30) şi “toţi să vină la pocăinţă.” (II Petru 3:9) Fiecăruia i s-a dat lumina – nu numai acelora care vor fi mântuiţi, ci la “orice om”, inclusiv acelora a căror “inimă fără pricepere s-a întunecat”, deoarece au respins lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o. “Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9, şi Romani 1:19-21, Psalm 19:1-4).
“U”
Unconditional election – alegere necondiţionată. În conformitate cu Hiper Calviniştii, alegerea lui Dumnezeu ca unii să fie mântuiţi este pur arbitrară, un capriciu personal mai degrabă, nu bazată pe un motiv oarecare. Asta, desigur, L-ar face pe Dumnezeu să fie părtinitor, dar Biblia ne învaţă tocmai opusul. “În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor” (Faptele Apostolilor 10:34, Efeseni 6:9 şi Romani 2:11). Este adevărat că nu eu am ales culoarea părului sau a ochilor mei, sau multe astfel de lucruri, dar Dumnezeu nu a cerut niciodată nimănui să se pocăiască pentru vreunul dintre aceste lucruri! Dumnezeu nu a poruncit niciodată vreunui om să se nască în New York, Paris etc., ci El “porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Faptele Apostolilor 17:30).
Ei cred că noi nu putem alege să fim mântuiţi datorită faptului că am fost aleşi pentru mântuire înainte de întemeierea lumii. Deci nu este nici o condiţie pentru mântuire, nici măcar luarea unei decizii şi toţi cei sunt mântuiţi sunt mântuiţi pentru că aşa a plănuit El. Este adevărat că mântuirea “nu este de la noi” şi “nu prin fapte” (Efeseni 2:8-9), dar este o condiţie pentru mântuirea noastră, trebuie să o accepţi. Efeseni 1:4 spune: “În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii…”. Dumnezeu a ştiut înainte de întemeierea lumii cine va fi “ales” (mântuit), dar bazat pe faptul că suntem “în El”, deci este o condiţie. Trebuie să fim în Fiul Său şi Dumnezeu a ştiut asta (Strong’s = “a şti dinainte”). Deci atunci când cineva este ales pentru mântuire este datorită faptului că Dumnezeu ştie că acesta se va încrede în Isus Hristos. “Aleşii…după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl…” (I Petru 1:2, Romani 8:29, Faptele Apostolilor 2:23). Predestinarea nu este bazată pe voia lui Dumnezeu, ci pe ştiinţa Lui mai dinainte. Dorinţa lui Dumnezeu este ca toţi să fie mântuiţi: “doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (II Petru 3:9) Dumnezeu nu merge la supermarketul vieţii şi scoate din rafturi pe cei ce îi plac, ci oferă pe Fiul Său tuturor şi alege pe aceia care se încred în Fiul Său.
Romani 9:11-12 spune că înainte ca Iacov şi fratele lui, Esau, să fie născuţi “ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu…s-a zis…Cel mai mare va fi rob celui mai mic.” Capitolul dinaintea acestuia a explicat deja: “Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte” (Romani 8:29). Dumnezeu a spus ce se va întâmpla chiar înainte de a se naşte aceştia, pentru că a ştiut ce o să se întâmple. La fel şi cu motivul pentru care Dumnezeu l-a ales pe Avraam să fie aşa de binecuvântat, nu a fost ales în mod arbritar, după cum au spus unii. “Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit.” (Geneza 18:19)
Romani 9:13 spune: “după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Acesta este un citat din Maleahi 1:2-4, care a fost scris la peste o mie de ani după naşterea lui Iacov şi Esau. Pasajul vorbeşte despre “Israel” (Iacov) şi “Edom” (Esau); Domnul ura ceea ce Edom a devenit.
Romani 9:17-18 spune că Dumnezeu a fost cel care a împietrit inima lui Faraon. Asta poate fi găsită şi în cartea Exodului, unde spune de mai multe ori că “Domnul a împietrit inima lui faraon”, iar în alte locuri spune că “Dar faraon, şi de data aceasta, şi-a împietrit inima”. Faraon a fost un idolatru plin de mândrie şi încăpăţânat, care i-a făcut pe evrei să fie sclavi, Dumnezeu îngăduind ca acesta să fie la conducerea Egiptului tocmai pentru motivul acesta. Atunci când Faraon era gata să cedeze şi inima nu-i mai era împietrită, Dumnezeu o împietrea ca să poată face minuni din ce în ce mai mari. “Fiindcă Scriptura zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” (Romani 9:17 şi Exod 9:16) “Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru piere” (Romani 9:22). Asta nu s-a făcut la toţi, totuşi lui Faraon i s-a făcut. Dumnezeu a folosit un încăpăţânat despre care ştia că o să-L respingă şi de la care totuşi o să primească slava.
“L”
Limited atonement – ispăşire limitată. Ei cred că Isus Hristos nu a murit pentru toată lumea, ci numai pentru cei predestinaţi. Dar Hristos a murit pentru toată lumea, I Ioan 2:2 spune: “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (Vezi şi II Corinteni 5:15, Evrei 2:9, I Timotei 4:10)
Credinţa asta înseamnă totodată că Dumnezeu nu iubeşte pe toată lumea, ci numai pe cei aleşi. Dar în Marcu 10:21-22 Isus a avut iubire pentru omul care L-a respins! Şi ce facem cu versetele care spun că Dumnezeu a iubit lumea şi că toţi ar putea fi mântuiţi? “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16 şi Isaia 45:22, Romani 10:9-13, Apocalipsa 22:17 şi multe alte versete care spun “oricine”. ) Dar acolo unde spune “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”, ei zic că asta înseamnă numai cei aleşi. Şi la partea cu “oricine”, ei zic că oricine este predestinat sau ales. Ei trebuie să schimbe în mod constant lucruri de genul acesta pentru ca Biblia să se potrivească cu dogma lor. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să spună cum vor ei, atunci ar fi spus aceste lucruri în felul lor.
Credinţa ispăşirii limitate spune de fapt că Dumnezeu are nu numai iubire limitată, dar şi har limitat! Dar Dumnezeu are mai mult har decât păcatele acestei lumi: “dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Romani 5:20). Ei cred că sângele lui Hristos a fost vărsat doar pentru cei aleşi şi spun că dacă sângele s-a vărsat pentru toată lumea, atunci mare parte din sângele Lui a fost risipit, deoarece cei mai mulţi nu vor fi mântuiţi. Sângele lui Hristos nu a fost porţionat, o picătură pentru două milioane de oameni ş.a.m.d. ci credinţa în jertfa Sa de sânge, ce a fost vărsat (aceeaşi cantitate), fie pentru un păcătos, fie “pentru păcatele întregei lumi.”
“I”
Irresistible grace – har irezistibil, care înseamnă că atunci când Dumnezeu vrea să mântuiască pe cineva, acesta nu va putea să reziste, să se opună, iar cei ce merg în iad, merg datorită faptului că Dumnezeu nu ar fi vrut ca şi aceştia să fie mântuiţi. Dumnezeu este suveran şi omul are voinţă, unde cele două se întâlnesc stârnesc dezbateri, dar nu este vina lui Dumnezeu că unii oameni nu sunt mântuiţi. Credinţa aceasta ar însemna că Dumnezeu predestinează pe unii pentru iad. Ei neagă imediat aceasta şi vin cu ilustraţia despre un om care găseşte zece pietre şi alege doar trei dintre ele, spunând că şi cu mântuirea este la fel, Dumnezeu alege doar pentru mântuire, nu şi pentru iad. Dar dacă numai unii sunt aleşi pentru mântuire, înseamnă că ceilalţi nu sunt, ceea ce înseamnă că vor merge în iad.
Ce-am putea spune despre rugăciunea pentru cei pierduţi ca să fie mântuiţi? Cât de sinceră ar putea fi rugăciunea unuia care crede că “dacă Dumnezeu nu vrea să fie mântuiţi, atunci îmi irosesc timpul, şi chiar dacă vrea să-i mântuiască, tot o risipă este, pentru că aceştia or să fie mântuiţi oricum.” Dar Pavel s-a rugat pentru cei pierduţi ca să fie mântuiţi: “Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie mântuiţi.” (Romani 10:1 şi I Timotei 2:1-4)
Biblia spune că “nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” (Ioan 6:44). Întrebarea este: Dumnezeu atrage doar pe cei câţiva aleşi sau atrage pe toţi oamenii? Este un principiu găsit în Biblie care spune că Dumnezeu cheamă, dar numai câţiva răspund chemării: “mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” (Matei 20:16) Hristos ne învaţă că Dumnezeu îi atrage pe toţi, dar numai puţini răspund, toţi au avut ocazia, dar mulţi o vor respinge. “Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” (Ioan 12:32)
Omul se poate împotrivi lucrării lui Dumnezeu: “Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt”. (Faptele Apostolilor 7:51, vezi şi Proverbe 1:24-25, Geneza 6:3 şi Evrei 12:15) În Matei 23:37, Isus a vrut ca oamenii să fie mântuiţi: dar aceştia au refuzat să se întoarcă la El. Cu privire la El spune: “am vrut” că ei ar fi venit, dar despre ei spune: “nu aţi vrut”. Proverbe 1:24 spune: “Fiindcă Eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama.” Este voia lui Dumnezeu ca noi să păcătuim? Şi totuşi noi o facem şi de fiecare dată când păcătuim ne împotrivim voii lui Dumnezeu pentru vieţile noastre.
“P”
Perseverance of the saints – perseverenţa sfinţilor. Ei cred că aleşii sunt cei ce perseverează până la sfârşitul vieţii lor. Asta se presupune că ar spune despre cei mântuiţi că au viaţă veşnică. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16) Este adevărat că cei mântuiţi “au”, la timpul present, “viaţă veşnică” (vezi VIAŢA VEŞNICĂ) şi nu suntem păziţi de puterea noastră, ci: “Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea…” (I Petru 1:5). Problema pe care o am cu punctul acesta este cu privire la terminologia folosită. Noi nu perseverăm în legătură cu mântuirea: “are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24) Mântuirea a avut loc deja pentru cei ce s-au încrezut în Hristos. Înţeleg că Hiper Calviniştii nu cred în fapte bune pentru mântuire, dar folosirea acestui cuvânt, “perseverenţă”, indică efort sau muncă din partea noastră. În Matei 24:13 Hristos a spus: “Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.” Aceasta este pentru cei ce vor trăi în timpul Necazului cel Mare. Cuvântul “sfârşit” din versetul acesta nu se referă la sfârşitul vieţii cuiva, ci la “sfârşitului veacului acestuia” (Matei 24:3, şi versetul 6, şi 14, vezi VIAŢA VEŞNICĂ).
Ideea lor aspra suveranităţii lui Dumnezeu reduce omul la statutul de robot fără o voinţă proprie. Pentru ei, Dumnezeu nu doar ştie ce o să se întâmple, ci face ca să se întâmple, nu doar are posibilitatea să exercite un control complet asupra universului şi asupra vieţilor noastre, ci controlează întotdeauna şi fără excepţie. Problema evidentă este că punctul lor de vedere Îl face pe Dumnezeu autorul păcatului! Chiar dacă neagă asta, le este foarte greu să explice, deoarece ei cred că nu se întâmplă nimic fără ca Dumnezeu să vrea.
Am auzit un profesor de la seminar spunând că a vrut ca fiicele lui să meargă în rai, dar n-a fost sigur că au fost “alese”, de aceea n-ar fi cu putinţă ca ele să fie mântuite. Am vrut să-i strig în faţă: “De ce nu le câştigi simplu pentru Hristos şi atunci ele vor fi alese!” Asta mă duce la ultimul meu punct, ce efect are doctrina aceasta asupra celor ce o cred?
Un test simplu al fiecărei doctrine este: ajută aceasta pe cei ce cred în ea? “Să nu vă lăsaţi amăgiţi de orice fel de învăţături străine; căci este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncări, care n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit” (Evrei 13:9). Dacă nu este de la Dumnezeu, atunci “nu slujeşte la nimic”. Dacă îi întrebi la ce îi ajută credinţa aceasta, îţi vor răspunde de obicei zicând: “Este adevărul”, dar oamenii de ambele părţi ale unei dispute cred că partea lor este cea dreaptă. Întrebarea rămâne: cum ajută aceasta pe un creştin? Dacă cineva crede că iadul există, sunt mai multe şanse ca acesta să fie mântuit şi să fie preocupat de mântuirea prietenilor şi a celor dragi lui, dar dacă nu crede, atunci: “să mâncăm şi să bem; căci mâine vom muri.”
Lucrurile în care credem au efect asupra noastră, unul bun dacă sunt adevărate, unul rău dacă sunt false. Am întrebat la ce foloseşte pe cei ce cred asta timp de peste 30 de ani. Singurul răspuns pe care l-am primit în tot timpul acesta a fost acela că îndepărtează mândria de om, ştiind că nu are nimic de-a face cu el, dar mântuirea este deja: “Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:9) Pe lângă asta, oamenii pot avea mândrie din orice, inclusiv spunând: “Eu sunt ales”. Un creştin, cunoscut de-al meu, care a ieşit din rândurile Hiper Calviniştilor, mi-a spus că doctrina aceasta apela la mîndria sa intelectuală.
Chiar şi cei ce cred în doctrina aceasta ştiu deja că sunt posibile probleme (câteodată probleme serioase) asociate cu ea. Doctrina aceasta a dezbinat mai multe colegii biblice decât oricare altă doctrină! A fost de asemenea folosită de unii ca scuză pentru a nu câştiga suflete. Cei ce ţin credinţa aceasta şi totuşi câştigă alte suflete pentru Hristos o fac din datorie, nu din grijă şi preocupare faţă de aceştia. De fapt (cred ei), dacă Dumnezeu vrea să-i mântuiască, aceştia o să fie mântuiţi, chiar dacă nu fac nimic şi dacă Dumnezeu nu i-a ales pentru mântuire, atunci, în conformitate cu credinţa lor, nu contează ce fac eu, pentru că ei tot nu o să fie mântuiţi. Dar Pavel a spus: “De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 20:26-27) De ce ar mai fi spus Pavel asta, dacă nu ar fi depins într-o oarecare măsură de el?
Strong’s spune: “a predetermina, a decide dinainte”. Predestinarea în Biblie este datorată ştiinţei mai dinainte a lui Dumnezeu “Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său…” (Romani 8:29). Dumnezeu ştie ce se va întâmpla (preştiinţa) şi pe baza aceasta El declară ce va fi, inclusiv care sunt cei ce vor fi mântuiţi. Asta nu înseamnă că El îi face pe oameni să fie mântuiţi sau că vrea ca unii să meargă în iad, ci pur şi simplu cunoaşte viitorul. Aşa cum noi avem memorie, tot aşa Dumnezeu are cunoştinţă de ce se va întâmpla, de aceea este capabil să spună dinainte cine va fi mântuit. (I Petru 1:2, Faptele Apostolilor 2:23, vezi PREŞTIINŢA).
Ştim că doar “puţini” vor fi mântuiţi (Matei 7:13-14), dar noi toţi am fost născuţi cu şansa de a fi mântuiţi. Unii cred că majoritatea celor născuţi în lumea aceasta n-ar putea fi niciodată mântuiţi. Cei ce cred aceasta sunt numiţi Hiper Calvinişti, chiar dacă ei susţin a fi doar Calvinişti, numiţi aşa după unul dintre personajele istorice ale bisericii. După colegiul biblic, am fost pe durata unui semestru la un seminar ai cărui profesori ţineau credinţa aceasta, deci înţeleg credinţa aceasta, despre care auzisem deseori. Numele acesta, “Calvinist”, este dat câteodată unei persoane care crede că cei mântuiţi au “viaţa veşnică” din clipa mântuirii, după cum spune şi Biblia. (Vezi VIAŢA VEŞNICĂ) Problema este că numele acesta poate însemna diferite lucruri şi poate produce confuzie, dacă se merge doar după nume. Mai bine să ne uităm la credinţele pe care le propagă aceştia. Unii spun că dacă nu eşti Calvinist atunci eşti Arminian, numit aşa după un alt om din istoria bisericii, care credea că atunci când păcătuieşti după mântuire, Dumnezeu va renega promisiunea vieţii veşnice. Nu ar trebui să ne numim ucenici ai niciunui om, noi suntem numiţi creştini în Biblie, ucenici ai lui Isus Hristos (Faptele Apostolilor 11:26). Din când în când, cineva zice: “Dar ştiai că în trecut au fost oameni buni care au crezut asta?” Da, şi în trecut (ca şi astăzi) au fost mai mulţi oameni buni care nu au crezut asta!
Aceia pe care i-am cunoscut şi erau Hiper Calvinişti au fost creştini buni în cea mai mare parte, dar erezia are un preţ. Acesta nu este doar un argument teologic cu privire la cine are şi cine nu are dreptate, credinţa aceasta a afectat foarte mult câştigarea de suflete şi a dezbinat şi separat multe colegii biblice. Hiper Calvinismul are cinci puncte principale, care sunt schiţate în engleză ca şi T-U-L-I-P.
“T”
Total depravity – depravare totală. Ei cred că omul este atât de depravat de către firea păcătoasă încât nu poate şi nici nu vrea să aleagă să fie mântuit. Oricum, chiar dacă omul este corupt de păcat, totuşi nu este robot, ci are “voinţa” să aleagă ce este drept, chiar dacă nu are puterea să împlinească, dar Dumnezeu are puterea să mântuiască atunci când Îl alegem pe Fiul Său. Aceştia deseori citează Romani 7:18: “Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească”, dar omit restul versetului, care spune: “pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.” I Timotei 2:3-4 spune: “Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” II Petru 3:9: “Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” Să spui că voia lui Dumnezeu ca toţi să fie mântuiţi nu este la fel de tare ca voia Lui ca cei aleşi să fie mântuiţi, când, în conformitate cu ei, depinde numai de voia lui Dumnezeu, asta de fapt L-ar face pe Dumnezeu să fie frustrat! Suveranitatea lui Dumnezeu nu ar trebui privită ca totul sau nimic. Ar fi mai bine spus că, în suveranitatea Lui, El a ales ca omul să aibă voinţă liberă. Un verset bun despre suveranitatea lui Dumnezeu este Romani 8:28 “De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele…”, numai că promisiunea aceasta are o condiţie: “celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.”
Omul este păcătos, dar asta nu înseamnă că nu ar putea alege să fie mântuit, ci numai că el are nevoie să fie mântuit. Dumnezeu vrea ca toţi păcătoşii să se pocăiască şi “porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Faptele Apostolilor 17:30) şi “toţi să vină la pocăinţă.” (II Petru 3:9) Fiecăruia i s-a dat lumina – nu numai acelora care vor fi mântuiţi, ci la “orice om”, inclusiv acelora a căror “inimă fără pricepere s-a întunecat”, deoarece au respins lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o. “Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9, şi Romani 1:19-21, Psalm 19:1-4).
“U”
Unconditional election – alegere necondiţionată. În conformitate cu Hiper Calviniştii, alegerea lui Dumnezeu ca unii să fie mântuiţi este pur arbitrară, un capriciu personal mai degrabă, nu bazată pe un motiv oarecare. Asta, desigur, L-ar face pe Dumnezeu să fie părtinitor, dar Biblia ne învaţă tocmai opusul. “În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor” (Faptele Apostolilor 10:34, Efeseni 6:9 şi Romani 2:11). Este adevărat că nu eu am ales culoarea părului sau a ochilor mei, sau multe astfel de lucruri, dar Dumnezeu nu a cerut niciodată nimănui să se pocăiască pentru vreunul dintre aceste lucruri! Dumnezeu nu a poruncit niciodată vreunui om să se nască în New York, Paris etc., ci El “porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Faptele Apostolilor 17:30).
Ei cred că noi nu putem alege să fim mântuiţi datorită faptului că am fost aleşi pentru mântuire înainte de întemeierea lumii. Deci nu este nici o condiţie pentru mântuire, nici măcar luarea unei decizii şi toţi cei sunt mântuiţi sunt mântuiţi pentru că aşa a plănuit El. Este adevărat că mântuirea “nu este de la noi” şi “nu prin fapte” (Efeseni 2:8-9), dar este o condiţie pentru mântuirea noastră, trebuie să o accepţi. Efeseni 1:4 spune: “În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii…”. Dumnezeu a ştiut înainte de întemeierea lumii cine va fi “ales” (mântuit), dar bazat pe faptul că suntem “în El”, deci este o condiţie. Trebuie să fim în Fiul Său şi Dumnezeu a ştiut asta (Strong’s = “a şti dinainte”). Deci atunci când cineva este ales pentru mântuire este datorită faptului că Dumnezeu ştie că acesta se va încrede în Isus Hristos. “Aleşii…după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl…” (I Petru 1:2, Romani 8:29, Faptele Apostolilor 2:23). Predestinarea nu este bazată pe voia lui Dumnezeu, ci pe ştiinţa Lui mai dinainte. Dorinţa lui Dumnezeu este ca toţi să fie mântuiţi: “doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (II Petru 3:9) Dumnezeu nu merge la supermarketul vieţii şi scoate din rafturi pe cei ce îi plac, ci oferă pe Fiul Său tuturor şi alege pe aceia care se încred în Fiul Său.
Romani 9:11-12 spune că înainte ca Iacov şi fratele lui, Esau, să fie născuţi “ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu…s-a zis…Cel mai mare va fi rob celui mai mic.” Capitolul dinaintea acestuia a explicat deja: “Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte” (Romani 8:29). Dumnezeu a spus ce se va întâmpla chiar înainte de a se naşte aceştia, pentru că a ştiut ce o să se întâmple. La fel şi cu motivul pentru care Dumnezeu l-a ales pe Avraam să fie aşa de binecuvântat, nu a fost ales în mod arbritar, după cum au spus unii. “Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit.” (Geneza 18:19)
Romani 9:13 spune: “după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Acesta este un citat din Maleahi 1:2-4, care a fost scris la peste o mie de ani după naşterea lui Iacov şi Esau. Pasajul vorbeşte despre “Israel” (Iacov) şi “Edom” (Esau); Domnul ura ceea ce Edom a devenit.
Romani 9:17-18 spune că Dumnezeu a fost cel care a împietrit inima lui Faraon. Asta poate fi găsită şi în cartea Exodului, unde spune de mai multe ori că “Domnul a împietrit inima lui faraon”, iar în alte locuri spune că “Dar faraon, şi de data aceasta, şi-a împietrit inima”. Faraon a fost un idolatru plin de mândrie şi încăpăţânat, care i-a făcut pe evrei să fie sclavi, Dumnezeu îngăduind ca acesta să fie la conducerea Egiptului tocmai pentru motivul acesta. Atunci când Faraon era gata să cedeze şi inima nu-i mai era împietrită, Dumnezeu o împietrea ca să poată face minuni din ce în ce mai mari. “Fiindcă Scriptura zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” (Romani 9:17 şi Exod 9:16) “Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru piere” (Romani 9:22). Asta nu s-a făcut la toţi, totuşi lui Faraon i s-a făcut. Dumnezeu a folosit un încăpăţânat despre care ştia că o să-L respingă şi de la care totuşi o să primească slava.
“L”
Limited atonement – ispăşire limitată. Ei cred că Isus Hristos nu a murit pentru toată lumea, ci numai pentru cei predestinaţi. Dar Hristos a murit pentru toată lumea, I Ioan 2:2 spune: “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (Vezi şi II Corinteni 5:15, Evrei 2:9, I Timotei 4:10)
Credinţa asta înseamnă totodată că Dumnezeu nu iubeşte pe toată lumea, ci numai pe cei aleşi. Dar în Marcu 10:21-22 Isus a avut iubire pentru omul care L-a respins! Şi ce facem cu versetele care spun că Dumnezeu a iubit lumea şi că toţi ar putea fi mântuiţi? “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16 şi Isaia 45:22, Romani 10:9-13, Apocalipsa 22:17 şi multe alte versete care spun “oricine”. ) Dar acolo unde spune “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”, ei zic că asta înseamnă numai cei aleşi. Şi la partea cu “oricine”, ei zic că oricine este predestinat sau ales. Ei trebuie să schimbe în mod constant lucruri de genul acesta pentru ca Biblia să se potrivească cu dogma lor. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să spună cum vor ei, atunci ar fi spus aceste lucruri în felul lor.
Credinţa ispăşirii limitate spune de fapt că Dumnezeu are nu numai iubire limitată, dar şi har limitat! Dar Dumnezeu are mai mult har decât păcatele acestei lumi: “dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Romani 5:20). Ei cred că sângele lui Hristos a fost vărsat doar pentru cei aleşi şi spun că dacă sângele s-a vărsat pentru toată lumea, atunci mare parte din sângele Lui a fost risipit, deoarece cei mai mulţi nu vor fi mântuiţi. Sângele lui Hristos nu a fost porţionat, o picătură pentru două milioane de oameni ş.a.m.d. ci credinţa în jertfa Sa de sânge, ce a fost vărsat (aceeaşi cantitate), fie pentru un păcătos, fie “pentru păcatele întregei lumi.”
“I”
Irresistible grace – har irezistibil, care înseamnă că atunci când Dumnezeu vrea să mântuiască pe cineva, acesta nu va putea să reziste, să se opună, iar cei ce merg în iad, merg datorită faptului că Dumnezeu nu ar fi vrut ca şi aceştia să fie mântuiţi. Dumnezeu este suveran şi omul are voinţă, unde cele două se întâlnesc stârnesc dezbateri, dar nu este vina lui Dumnezeu că unii oameni nu sunt mântuiţi. Credinţa aceasta ar însemna că Dumnezeu predestinează pe unii pentru iad. Ei neagă imediat aceasta şi vin cu ilustraţia despre un om care găseşte zece pietre şi alege doar trei dintre ele, spunând că şi cu mântuirea este la fel, Dumnezeu alege doar pentru mântuire, nu şi pentru iad. Dar dacă numai unii sunt aleşi pentru mântuire, înseamnă că ceilalţi nu sunt, ceea ce înseamnă că vor merge în iad.
Ce-am putea spune despre rugăciunea pentru cei pierduţi ca să fie mântuiţi? Cât de sinceră ar putea fi rugăciunea unuia care crede că “dacă Dumnezeu nu vrea să fie mântuiţi, atunci îmi irosesc timpul, şi chiar dacă vrea să-i mântuiască, tot o risipă este, pentru că aceştia or să fie mântuiţi oricum.” Dar Pavel s-a rugat pentru cei pierduţi ca să fie mântuiţi: “Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie mântuiţi.” (Romani 10:1 şi I Timotei 2:1-4)
Biblia spune că “nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” (Ioan 6:44). Întrebarea este: Dumnezeu atrage doar pe cei câţiva aleşi sau atrage pe toţi oamenii? Este un principiu găsit în Biblie care spune că Dumnezeu cheamă, dar numai câţiva răspund chemării: “mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” (Matei 20:16) Hristos ne învaţă că Dumnezeu îi atrage pe toţi, dar numai puţini răspund, toţi au avut ocazia, dar mulţi o vor respinge. “Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” (Ioan 12:32)
Omul se poate împotrivi lucrării lui Dumnezeu: “Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt”. (Faptele Apostolilor 7:51, vezi şi Proverbe 1:24-25, Geneza 6:3 şi Evrei 12:15) În Matei 23:37, Isus a vrut ca oamenii să fie mântuiţi: dar aceştia au refuzat să se întoarcă la El. Cu privire la El spune: “am vrut” că ei ar fi venit, dar despre ei spune: “nu aţi vrut”. Proverbe 1:24 spune: “Fiindcă Eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama.” Este voia lui Dumnezeu ca noi să păcătuim? Şi totuşi noi o facem şi de fiecare dată când păcătuim ne împotrivim voii lui Dumnezeu pentru vieţile noastre.
“P”
Perseverance of the saints – perseverenţa sfinţilor. Ei cred că aleşii sunt cei ce perseverează până la sfârşitul vieţii lor. Asta se presupune că ar spune despre cei mântuiţi că au viaţă veşnică. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16) Este adevărat că cei mântuiţi “au”, la timpul present, “viaţă veşnică” (vezi VIAŢA VEŞNICĂ) şi nu suntem păziţi de puterea noastră, ci: “Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea…” (I Petru 1:5). Problema pe care o am cu punctul acesta este cu privire la terminologia folosită. Noi nu perseverăm în legătură cu mântuirea: “are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24) Mântuirea a avut loc deja pentru cei ce s-au încrezut în Hristos. Înţeleg că Hiper Calviniştii nu cred în fapte bune pentru mântuire, dar folosirea acestui cuvânt, “perseverenţă”, indică efort sau muncă din partea noastră. În Matei 24:13 Hristos a spus: “Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.” Aceasta este pentru cei ce vor trăi în timpul Necazului cel Mare. Cuvântul “sfârşit” din versetul acesta nu se referă la sfârşitul vieţii cuiva, ci la “sfârşitului veacului acestuia” (Matei 24:3, şi versetul 6, şi 14, vezi VIAŢA VEŞNICĂ).
Ideea lor aspra suveranităţii lui Dumnezeu reduce omul la statutul de robot fără o voinţă proprie. Pentru ei, Dumnezeu nu doar ştie ce o să se întâmple, ci face ca să se întâmple, nu doar are posibilitatea să exercite un control complet asupra universului şi asupra vieţilor noastre, ci controlează întotdeauna şi fără excepţie. Problema evidentă este că punctul lor de vedere Îl face pe Dumnezeu autorul păcatului! Chiar dacă neagă asta, le este foarte greu să explice, deoarece ei cred că nu se întâmplă nimic fără ca Dumnezeu să vrea.
Am auzit un profesor de la seminar spunând că a vrut ca fiicele lui să meargă în rai, dar n-a fost sigur că au fost “alese”, de aceea n-ar fi cu putinţă ca ele să fie mântuite. Am vrut să-i strig în faţă: “De ce nu le câştigi simplu pentru Hristos şi atunci ele vor fi alese!” Asta mă duce la ultimul meu punct, ce efect are doctrina aceasta asupra celor ce o cred?
Un test simplu al fiecărei doctrine este: ajută aceasta pe cei ce cred în ea? “Să nu vă lăsaţi amăgiţi de orice fel de învăţături străine; căci este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncări, care n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit” (Evrei 13:9). Dacă nu este de la Dumnezeu, atunci “nu slujeşte la nimic”. Dacă îi întrebi la ce îi ajută credinţa aceasta, îţi vor răspunde de obicei zicând: “Este adevărul”, dar oamenii de ambele părţi ale unei dispute cred că partea lor este cea dreaptă. Întrebarea rămâne: cum ajută aceasta pe un creştin? Dacă cineva crede că iadul există, sunt mai multe şanse ca acesta să fie mântuit şi să fie preocupat de mântuirea prietenilor şi a celor dragi lui, dar dacă nu crede, atunci: “să mâncăm şi să bem; căci mâine vom muri.”
Lucrurile în care credem au efect asupra noastră, unul bun dacă sunt adevărate, unul rău dacă sunt false. Am întrebat la ce foloseşte pe cei ce cred asta timp de peste 30 de ani. Singurul răspuns pe care l-am primit în tot timpul acesta a fost acela că îndepărtează mândria de om, ştiind că nu are nimic de-a face cu el, dar mântuirea este deja: “Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:9) Pe lângă asta, oamenii pot avea mândrie din orice, inclusiv spunând: “Eu sunt ales”. Un creştin, cunoscut de-al meu, care a ieşit din rândurile Hiper Calviniştilor, mi-a spus că doctrina aceasta apela la mîndria sa intelectuală.
Chiar şi cei ce cred în doctrina aceasta ştiu deja că sunt posibile probleme (câteodată probleme serioase) asociate cu ea. Doctrina aceasta a dezbinat mai multe colegii biblice decât oricare altă doctrină! A fost de asemenea folosită de unii ca scuză pentru a nu câştiga suflete. Cei ce ţin credinţa aceasta şi totuşi câştigă alte suflete pentru Hristos o fac din datorie, nu din grijă şi preocupare faţă de aceştia. De fapt (cred ei), dacă Dumnezeu vrea să-i mântuiască, aceştia o să fie mântuiţi, chiar dacă nu fac nimic şi dacă Dumnezeu nu i-a ales pentru mântuire, atunci, în conformitate cu credinţa lor, nu contează ce fac eu, pentru că ei tot nu o să fie mântuiţi. Dar Pavel a spus: “De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 20:26-27) De ce ar mai fi spus Pavel asta, dacă nu ar fi depins într-o oarecare măsură de el?
